Jumătate eu… Capitolul I, Frageda pruncie (1)

Mama si noi

Jumătate eu…

Capitolul I

Frageda pruncie

 

1. Patru vieţi… într-una

M-am născut prin 1967, cândva, prin secolul trecut…

Îmi place cum sună „secolul trecut”. Chiar mileniul trecut. Şi uite că nu-i rău deloc să fii martora câtorva generaţii, să asişti la schimbări milenare, seculare, să poţi să te referi la trecutul „îndepărtat” doar datorită hazardului… norocului de a fi trăit în ambele epoci.

Sunt un „Decreţel”. M-aş fi născut, cu siguranţă, şi fără el. Nu pentru că fără mine nu s-ar mai fi învârtit Pământul, ci ca să fim mai mulţi în caz că s-ar opri. Să ne aducem toţi aportul. Aş da, probabil, la manivelă, la un loc cu ceilalţi, că să-l repunem în… revoluţie.

Nu ştiu de ce, dar de câte ori încep povestirea cu „m-am născut”, gândul îmi zboară la spusele mamei.

– Ai venit pe lume greu! N-ai ajutat deloc…!

Deci, nu m-am născut… ci m-a născut. Mama a depus efortul, nu eu!

Eu am fost a doua. Liliana, sora mea mai mare, a pus fundul la bătaie. A chinuit-o mai mult, dacă mă gândesc bine. Eu am pus mintea. Mintea mea „brici”, despre care am să vă povestesc mai multe.

Gabriela, cea de-a treia, şi ultima, s-a cam născut singură. Micuţă, la şapte luni, deci nu chinut-o deloc pe mama atunci. A avut timp să recupereze pe parcurs. Glumesc, Gabriela, nu te ofensa!

Nu am amintiri din primii ani de viaţă. Un copil precoce are încă din burtica mamei. Sau chiar dintr-o viaţă anterioară. Nu-s precoce, ca urmare. Deşi, sunt convinsă, pe Pământul ăsta am mai călcat… am rătăcit şi înainte.

Primele mele amintiri sunt târzii şi sunt doar flash-uri de memorie. Imagini în ceaţă, pe care nu am reuşit să le desluşesc încă.
N-ar fi rău dacă le-aş pune de-acum încolo ceva tag-uri, atunci când apare câte un indiciu. Cine ştie, poate, într-o zi… mi-e mai clară frageda pruncie. Pun, totuşi, cap la cap, piesele puzzle-ului, aşa cum reuşesc să mi le aduc aminte.

*****

Probabil că am urlat cât m-a ţinut gura în primele momente ale vieţii mele. Cele de după naştere. Apoi am tăcut. Jumătate din viaţă am tăcut. Am ascultat mai mult decât am vorbit. Eu gândeam, nu vorbeam. Gândeam gânduri, nu gândiri. Gândurile mi-au ţinut companie toată viaţa de până acum. Şi cele bune, şi cele mai puţin bune.
Surorile mele, amândouă, au fost mai slobode la gură, mai vrednice la vorbă. Eu… mai retrasă, liniştită, timidă. Dacă mi-ar fi spus careva că voi ajunge să vorbesc la bătrâneţe atât de mult, deşi de spus nu spun prea multe, l-aş fi trimis la origini imediat. Uite că nu a îndrăznit nimeni… aşa că vorbesc, vorbesc şi iar vorbesc. Desenez cuvinte, poate aşa mă slobozesc şi eu. Timiditatea mi-a adus numai necazuri în viaţă. Nu am reuşit niciodată să-i găsesc un remediu. O fi scrisul unul? Nu ştiu… şi poate că nu voi afla vreodată.

Îmi amintesc casa în care am trăit până la vârsta de 4 ani. Cred că atât aveam când ne-am mutat la bloc.
Era o căsuţă pe undeva prin spatele tipografiei. „Scânteia” s-a numit mulţi ani. Casa era construită pe nişte terenuri neamenajate. Ulterior, au fost demolate toate barăcile şi „curăţată” întreaga zonă.
Mi-aduc aminte şi o curticică, cu multe vechituri depozitate, dar printre care ne jucam fără griji, fără probleme.
Pe lângă, la începutul străzii nepietruite, potecii de pământ bătătorit, se afla un bloc „vagon”. Apartamentele, dacă se puteau numi aşa, erau situate toate pe un coridor lung în capătul căruia se afla o cameră mare cu chiuvete şi duşuri. Erau vechi, ruginite, neîngrijite. Vag îmi duc aminte… şi nu ştiu dacă făceam duş şi noi acolo.
Aveam, însă, câţiva prieteni pe care-i vizitam în acel bloc. Erau oameni amărâţi, cu mulţi copii, dar sufletişti.

Sufletişti erau şi vecinii noştri. Cei care aveau casa lipită de a noastră. De la ei împrumuta mama câte ceva când avea nevoie. Probabil că, în afara banilor, nu aveau pretenţia să le fie returnate celelalte ajutoare. Trag concluzia că ne ajutau mult.
Tiniţa îi spuneam ei, vecinei. Avem şi câteva poze făcute la masa lor, de sărbători. Într-una dintre fotografii, surorile mele ţineau fiecare în braţe câte o păpuşă. Erau ale vecinilor care, din ce-mi amintesc, nu aveau copii. Sau erau mari deja. Eu nu ţineam în braţe nimic. Drept urmare, aveam un bot cât casa lor, care, evident, era mult mai mare ca a noastră.
I-am respectat, deşi eu m-am văzut cu ei mai puţin de-a lungul anilor, şi nu le-am purtat ranchiună nici atunci când am aflat că voiau să mă adopteze. N-aş fi putut creşte alături de o altă mamă!
Nu mai sunt în viaţa acum. Mi-ar fi plăcut să-i revăd. Poate, cu ajutorul lor, aş fi întregit tabloul acelei părţi din copilăria noastră.

Am aflat mai târziu că şi pe Liliana o ceruseră spre adopţie unii. Erau bogaţi. Aveau o casă mare în centrul Bucureştiului şi o casă la ţară, la Afumaţi, în care am petrecut o vară. O să urmeze şi despre asta…

Mama nu ne-a dat!

Ne-a iubit (şi ne iubeşte) pe toate trei, ne-a crescut şi ne-a educat în modul cel mai corect cu putinţă. Nu s-au prins toate învăţăturile ei de noi, dar ceva-ceva tot a rămas.
Ne-a crescut singură, deşi am avut tată. Acelaşi tată, toate trei. Dumnezeu să-l ierte!

Tata era un om inteligent. Priceput la toate, inventiv, creativ. „Un bărbat frumos, de întorceau toate capul după el”, spunea mereu mama. Era îndragostită, pesemne. Da, era! Noi ştim cât l-a iubit! Poate că numai noi ştim. L-a „suflat” atâtor frumuseţi, ea, cea care se autointitula, ironic, o Barbra Streisand de Bucureşti. Culmea, mie mi-a plăcut întotdeauna Barbra!

Mamei datorăm tot ceea ce astăzi suntem. Şi dacă nu avem neapărat prea multe calităţi, faptul că suntem o familie, este deja destul.
Suntem patru femei… patru firi diferite, patru destine despre care am să vă scriu, cu atâta drag, în această autobiografie.

Patru vieţi… într-una. Şi

jumătate eu…

De ce doar jumătate? O să-mi răspundeţi voi…

 

Va continua…

 

 

Daniela

Fondator şi autor la "Spicuiri şi atât...", "Pe cuvânt... de blogger!" și "Simfonia haosului"; Autor/colaborator la "Chic-Elite" şi "Totul despre mame".

8 comentarii

  1. Am citit pe nerasuflate… cam scurte ,,episoadele,, din jumatate tu, Daniela, pe semne ca vrei sa ne tii cu sufletul la gura… 🙂 Astept continuarea! 🙂

  2. Şi ţesea, şi ţesea, Daniela, poveşti de viaţă ţesea ….
    Deşi s-ar putea spune că trei surori care au crescut împreună ar trebui să aibă aceleaşi amintiri, se pare că fiecăreia dintre noi ne-au rămas întipărite anumite secvenţe, care ne-au marcat la momentul şi timpul respectiv. Draga mea, Daniela, va fi plăcut să retrăiesc copilăria noastră, văzută prin ochii tăi !
    Aştept cu nerăbdare să reînnozi firul ….

  3. daniela,iti pot spune ca vreau cartea cu autograf,cand va aparea si daca ma inviti voi veni cu tot sufletul la lansare! spor la scris! cu drag,ileana leca

  4. Nu știu ce te-a apucat, da’ și pe mine mă chinuie frageda pruncie, și eu am început să-mi scriu „memoriile”. Adevărat, nu pe blog. O fi ceva în aer. :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *